Cine are-n greu un prieten,
O soție-ascultătoare
Și-o nădejde neclintită,
De la Dumnezeu venită
Are harul cel mai mare,
Are binecuvântare.

Deznădejdea e păcatul
Cel mai mare și mai greu
Ce te pândește-n al tău umblet,
Că el îți ucide-n suflet
Chiar pe Însuși Dumnezeu
Și te-aruncă-n cel mai mare hău.

Și te lasă-n fața morții
Și a iadului, zdrobit.
O! Să n-ajungi niciodată,
Cât ai fi lovit de soartă
La acest păcat cumplit
Și să nu poți fi mântuit!

Că oricât de greu să fie
Starea-n care ai ajuns,
Dumnezeu există încă
Și pentru orice groapă-adâncă
La El fi-va un răspuns
De-a fi ridicat în sus.

Nimenea să nu dărâme
Ce nu mai reface iar!
Nu-i lua la nimeni lampa
Până nu pui în loc alta,
Până nu-i aprinzi un far!
Altfel vei fi un gropar.

Nu-i lua cuiva nădejdea
Până-i dai încredințarea.
Celui fără de nădejde
Nici candela nu-i mai arde,
Îi rămâne doar pierzarea
Și-i îngrozitoare starea.

Între dorințe și speranțe
Trec ale noastre zile toate
Până când firul ni se curmă.
Dar inima, abia la urmă,
Ceva să-nțeleagă poate,
Nici atuncea chiar pe toate.

Al vieții „azi” ne este
Scurt mereu și chinuit.
Scumpă e numai nădejdea
Care-n suflet ne ardea,
Unui „mâine” fericit
Cu Acel nădăjduit.
Amin.
(Joi, 26 noiembrie 2020)